De 1 Decembrie! Cum a fost şi cum nu mai este!


Istoricul Nicolae Iorga descrie încoronarea de la Alba-Iulia în revista Ilustraţia din noiembrie 1922: ” (…) Spre ceasurile nouaă, invitaţii se adună în biserică (…). Lângă fetele tinere ale Ducelui de York şi infantelui spaniol, buna privire senină a ducelui de Genova, alb, dar drept şi plin de spirit ostăşesc. Dar cine atrage mai mult căutăturile e mareşalul Foch. (…) zdrobitorul fiarei germanice pornită în ultimul ei avânt turbat (…). Sosesc domniţele, două din ele acum Regine ale unor ţări prietene – Elisabeta şi Marioara. (…) Lângă ele prinţesa Ileana, care, oriunde se va muta, va duce cu dânsa ceva din neamul nostru în însuşi numele de poesie pe care-l poartă. (…). Urale anunţă intrarea Regelui, Reginei şi a fiilor Lor. Ele par a nu veni numai din rândurile ostaşilor, ci, adânci, cu îndelung răsunet, din fundul veacurilor care s-au zbuciumat şi au pătimit ca să ajungem noi aici. Ferdinand al României e stăpânit de gânduri, şi licărirea obişnuită de voiciune şi iniţiativă a dispărut un moment din ochii Reginei. Ceremonia mistică prin care trebuie să treacă pentru a fi regi încoronaţi, purtând şi altfel decât titlul «mila lui Dumnezeu» îi impresionează vădit. Mitropoliţii a patru ţinuturi româneşti (…) fac serviciul. (…) Se scot din altar coroanele: coroana din oţel a Regelui, simplă şi aspră ca o zi de luptă, coroana de aur cu pietre scumpe a Reginei, croită după foarte vechi forme tradiţionale, culese de pe pereţii bisericilor. Se desfaşoară mantiile strălucitoare de aurarie. (…) În sunetul clopotelor nouă, dulce ca argintul, în bubuitul tunurilor, în strigătul vesel al mulţimilor (…). Momentul e solemn şi adânc mişcător. Regele şi Regina se înveşmântează în lungile şi grelele mantii. Domnul românesc iea apoi coroana după obiceiul napoleonian introdus de înaintaşul său, şi o aşază liniştit şi singur pe fruntea Sa. Aplecându-se către Regină, care se înclină uşor, îi aşază pe bucle juvaierul scânteietor de focuri – o sărută. Sunt multe regine pe lume (…), dar una singură care să fi meritat prin atâta durere şi prin atâta hotărâre în apărarea dreptului şi onoarei patriei sale coroana care într-o zi s-a coborât pe capul ei. O ştie toată această mulţime, în ochii careia fulgeră bobul de margaritar al unei lacrime nobile. Şi în tăcerea care se impune cu greu aramii din turn şi bucuriei din miile de suflete, regele vorbeste şigur, apăsat. Aminteşte opera lui Carol I-iu (…). Şi cu vorbe care sunt în adevăr smulse din sufletul lui religios, el chiama în ajutor Scriptura, ca să ceară în acest ceas lucrul cel simplu şi mare: să ne iubim puţin între noi iubindu-l pe dânsul. După ceasul ospeţelor în sălile improvizate – parada, regele trece în revistă ostaşii săi. Cadrul e măreţ, unic. În fund, lângă cenuşia suliţă a turnului catolic ridicându-se din vechiul amestec de ziduri, complexul de cladiri nouă al bisericii de încoronare. Pe înaltele pârghii, lungi steaguri tricolore cu pajurea ţarei, multe, nesfârşite foşnesc în uşorul vânt pe care l-ai zice venit anume, ca să înlăture ultimii stropi ai ploii care fuge. (…) Regele apare în fruntea oaspeţilor săi princiari, Maresalul Foch călăreşte între ofiţerii francezi cari l-au întovărăşit la noi. (…) Un stol de generali urmează pe Domnul lor. Şi un singur strigăt se ridică din mulţime până la ţăranii înşiraţi supt steaguri la picioarele dealului, când Regina soseşte supt bonetil de grenadir, care da o înfăţisare de extraordinară tinereţe şi voioşie fetei sale frumoase, strunindu-şi blândul cal alb ascultător. (…). Şi oastea începe a trece. Ceasuri întregi şirurile ei se vor desfăşura, în valuri albastre unduind elegant la sunetele unei muzici neoboşite, care loveste cu un fel de fanatism instrumentele. Infanterie, vânători de munte, artilerişti, cavalerie. (…) Calaretii se risipesc în brumele albastre ale serii. Regina-şi învârte râzând calul cuminte. Tocmai în fund coviltirul de nori se frânge. Dungi mari roşii glorifică apusul tragic. Apoi ele se sting şi o dulce lumină cuprinde toata zarea. E apoteoza. ” N. Iorga