Cartonul cu ouă

Mi-aduc aminte ca alimentul care conținea, mai multe proteine, și pe  care mulţi români se îmbulzeau să îl cumpere, înainte de 1989 era OUL! Compensa lipsa de carne!  Stăteam la coadă. Nopți întregi pentru un carton cu ouă! Şansa de a obține al doilea carton era să te înţelegi cu vânzătorul şi să accepți, cel puțin jumătate de oua sparte. În afară de cele date pe sub mână, via nea Zaharia!

Culmea este că astăzi mă întâlnesc în Olteniţa, cu mulţi dintre cei cu care stăteam la coadă, pentru o brumă de ouă. Astăzi ei, ca şi mine, cumpărăm câte 2-3, sau 5 ouă, după pungă. Nici vorbă să mai mănânci un ou fiert, sau prăjit. Le foloseşti ca adaus la ciorbe. E drept că uni  au trecut în altă categorie, a celor ce cumpără astăzi ouăle cu cartoanele; dar sunt puţini.

Mai deunăzi am scris pe celălalt blog al meu articolul: „Fortuna Olteniţa! Clientul nostru, sclavul nostru!”. Astăzi am văzut, același cerber lăptos, păzind porţile „Fortunei” ( magazinul). Mă aşteptam ca patroana căreia i-am prezentat situaţia să ia unele măsuri. Putea să nu mai lase la casă, acea persoană. Atât din respect pentru clienţi cât şi din dorinţa de a evita în viitor astfel de conflicte. Am ocolit magazinul şi am plecat ma altul. Acum să mă leg şi de articolul , A fi sau a nu fi , al lui Cati Lupaşcu, din Vocea Brăilei.

Suntem nefericiţi. Suntem cel mai nefericit popor de pe planetă. Acesta este rezultatul unui sondaj internaţional, realizat în 58 de ţări din lumea întreagă, denumit „Barometrul global al fericirii”, în care România se situează pe ultimul loc. Întrebarea a fost simplă şi clară: „Sunteţi fericit?”, iar peste 70% dintre românii intervievaţi au răspuns că nu, ori s-au abţinut să răspundă, spune ea………………………………………………………………………………………………………………………………….

Subiectul acesta, însă, mi-a adus aminte de discuţia pe care am avut-o, nu cu mult timp în urmă, cu un suferind de o boală incurabilă, un om pentru care fericirea se măsoară oricum altfel şi se referă la cu totul altceva. După doi ani în care a luptat contra cronometru, acum e bine. Deşi nu poate spune că a învins boala, e clar că o domină. Şi e fericit. Dar cu ce preţ? Cu ce eforturi din partea lui şi a familiei, cu ce sacrificii! Câte cozi infernale, câte drumuri, câţi bani cheltuiţi aiurea, doar pentru a „cumpăra” bunăvoinţa unui cadru medical sau pentru a obţine un loc puţin mai faţă, în condiţiile în care diferenţa dintre viaţă şi moarte se calcula în săptămâni! Câţi bani pe medicamente care, deşi gratuite, oficial, în nicio lună nu s-au încadrat în „plafon”! Câţi bani pe alte „nimicuri”, indispensabile însă unui bolnav, pe care niciun program naţional de sănătate nu le ia în calcul! Şi câte şi mai câte alte lucruri de care s-a lovit în anii aceştia, lucruri inacceptabile într-o societate normală.
Sunt fericit, normal că sunt fericit, mi-a spus. Dar crezi că aş fi putut fi atât de fericit dacă aş fi ajuns aici fără atâtea frustrări şi sacrificii!?

Cu toate acestea vreau să îţi spun Cati, sunt nefericit. Poate este o boală dobândită în alte vremuri, poate este boala românului care nu ştie ce îi rezervă viitorul. Pentru că nu e învăţat să se conducă singur şi are nevoie de tătuci.

Cati, fac parte din cei 70%.