Istorie vie


Începând de astăzi voi întrerupe  lipsa mea de activitate, și voi încerca să postez zilnic cel puțin un articol! Voi începe și o serie de interviuri  cu persoane ce, încă, ne pot destăinui file de istorie olteniţeană, evenimente  pe care le-au trăit ca participanți direct implicați în ele.

 Seria începe cu domnul Buciu Ion!

   – Bună ziua! Cine sunteți dumneavoastră, domnule Buciu!

   -Bună ziua.Ma numesc Buciu D. Ion , sunt născut în Oltenita, în ziua de Crăciun a anului 1929, 25 decembrie! În orașul natal am făcut școala primară și gimnaziul industrial, patru clase. Am continuat studiile , clasele 5-8 la Liceul industrial, nr.1 Polizu, din București. L-am absolvit cu brio în anul 1949. După acest an s-a aplicat o reforma a învățământului, care reducea numărul de ani de studiu de la doisprezece la unsprezece ani, pentru absolvirea liceului.

   În toamna lui 1949 am încercat să mă angajez ca desenator tehnic . Am dat probe la diferite întreprinderi , am reușit  din punct de vedere profesional,  dar serviciul de cadre m-a respins de fiecare dată. Motivul? Părinți au avut „ceva pământ” și au fost „stigmatizați cu origine îndoielnică” Din același motiv nu am fost primit nici la facultate, în 1950 și în 1953, an în care a murit Stalin.

   -Cum ați evoluat ulterior? Ce ați făcut , unde ați lucrat ? Oricum liceul de atunci era cam ce este facultatea de astăzi.

   -Frustrarea mea, creată ca urmare a imposibilității angajării mele la nivelul studiilor și capacităților mele, m-a făcut să înțeleg că nu puteam porni decât ” de jos”. Ca atare la data de 3 ianuarie 1950 m-am angajat la Șantierul Naval Olteniţa,ca muncitor calificat în meseria de constructor de nave. În șantier mai erau băieți cu liceul terminat, dar toți lucrau la birou.

După ce am lucrat doi ani ca muncitor productiv, conducerea tehnică, dar și politică , mi-au apreciat  activitatea și m-au promovat pe funcția de inginer normative în cadrul serviciului de organizare a producției și a muncii. În acest serviciu am lucrat patruzeci  de ani, urmând calea ierarhica, șef de birou și până la șeful acestui serviciu.

    – Am auzit ca ați fost cooptat și într-o comisie de elaborare a normativelor unificate pe economie.

    – Da asa este! Era o comisie ministeriala ce a elaborat aceste normative. Mi s-a acordat și o derogare pentru funcția de inginer.

   – În afara de activitatea profesională cu ce vă puteți prezenta?

  -Între anii 1992-200 am fost secretarul redacției săptămânalului „Jurnalul de Olteniţa” și publicist la „Oglinda Olteniţei”

   -După 42 de ani petrecuți în șantier , am fost determinat , cu placere să scriu o carte cu titlul”Aici e viata mea„. Aceasta carte este mai mult o analiză a cauzelor care au condus la dezvoltarea impetuoasă (fără egal în ţară) a șantierului , precum și amănunte , din viaţa mea în acest loc.

La revoluție Șantierul Naval Oltenita avea 5200 de angajați. Acum este o ruină! Oare cei care l-au cumpărat pe un preț de nimic nu au o obligație faţă de acest loc? Faţă de acest oraș?

  -Aţi avut activitate politica în regimul trecut?

  -Eu nu am fost membru PCR!

  -Ce v-a îndemnat sa formați PDSR în Oltenita?Cu cine ați plecat la drum?

  -Era în anul 1992 când Iliescu se supărase pe Petre Roman, urmare a mineriadelor. Era în vizită în șantier . M-a văzut. Mă cunoștea, doar copilărisem împreună. Am fost împreună chiar și la școala primară. El era mereu exemplul” ce băiat silitor este”! M-a abordat și printre altele mi-a spus :„Ioane,voi aici în șantier nu trăiți noile vremuri”

Am înțeles ca un îndemn aceste cuvinte și după plecarea lui am luat legătura cu directorul de atunci, Bozeanu George și ing. Peribniceanu  Adrian, șeful serviciului tehnolog-șef. Le-am propus să mă ajute la înființarea unei  organizații locale a PSDR. Mie , ca veteran al șantierului , nu mi-a fost greu. Cunoșteam oamenii,eram respectat. A exista și dorința noastră de a face o alta politica cu aplicare spre stânga.  La 12.08.1992 , cu sprijinul lui V. Albulescu, am primit un spațiu în oraș pe Strada Mare (Argeșului, n.r.) , în clădirea hotelului , unde am ținut prima ședința de constituire. Peribniceanu a fost ales președinte, iar eu secretar organizatoric. Documentul se află (Procesul Verbal) în arhiva PSD , în noul sediu. Ca anexă este și tabelul cu primii 22 de membrii din prima organizație locala a PSDR.

 Astăzi atât din amintirile  domnului Buciu! Continuarea mâine.

Indemnul autorului

Tinerii ar trebui sa citească și istorie. Iată aici o fărâma!

Lăsați manelele și Adi Minunați, măcar pentru a citi pe net fragmente de istorie.

Va invit sa cititi printre altele

Alioşa

ONG-urile fac politica. Politica lor

GRUPUL INFRACŢIONAL GEAMBAZI-HAMPU-DRAGOMIRESCU-ROMAN CONTINUĂ INFRACŢIUNILE FĂRĂ FRICĂ ŞI CU O NEMERNICIE FĂRĂ SEAMĂN!

Blog, ca sa fiu trendy

Cri, cri, cri, tara gri!

CNB

Romanii traiesc mai putin decat ceilalti europeni

Despre legea minoritatilor din 1945

Beatificarea Papei Ioan-Paul al II-lea

Comunicat Prezidential/CSAT

Reportaj – Prezentare resedinta Tone Petre

SOS!!!!

Ponta

BOR – alături de poporul pe care îl păstorește?

Basescu a hotarat…….

Dreptul ” la informaţie